"Incet, incet, imi piere tot cheful: sa vorbesc, sa ma misc, sa ma ocup de sotul meu, de copiii mei, de casa mea….Cel mai greu imi este sa incep ziua. Ma trezesc deja inghitita de angoasa. Nu mai am forta de a merge mai departe. Nu mai vreau aceste constrangeri orare, acest zgomot, aceste confruntari, aceste gesturi repetate de sute de ori. Nu mai vreau nici sa-mi vad copiii. Nu mai vreau sa dau nimic: nici timp, nici cuvinte. Vreau sa fiu singura, in liniste… »
Marturia sincera, curajoasa, onesta a unei mame (Stephanie Allenou), si a parcursului ei de la fericire la epuizare.
O mama care ne poveste despre izolarea sa, despre sentimentele sale de inadecvare, de rusine, de culpabilitate, despre dubiile ei, intrebarile si temerile sale, despre momentele de pierdere a
controlului, despre violenta resimtita in contactul zilnic cu copiii sai, despre viata sa cotidiana, devenita insuportabila. O mama care dorea sa faca totul pentru copiii sai, sa raspunda mereu cat mai repede nevoilor acestora, uitandu-se pe sine pana la abandon, pana la pierderea identitatii de sine.
Cu sensibilitate si inteligenta, autoarea face o confesiune a detresei sale profunde, denuntand in acelasi timp ipocrizia societatii contemporane care idolatrizeaza maternitatea, uitand cu desavarsire de femeie.
Autoarea vorbeste cititoarelor sale despre necesitatea de a vorbi, de a marturisi despre experientele si trairile mamelor, de la epuizarea fizica pana la cea psihica, pentru a putea pune capat izolarii acestora.
«Aceasta lipsa de odihna ma apasa atat de tare, ca sunt exasperata. Ii urasc pentru ca nu ma lasa niciodata sa ma odihnesc. In consecinta, cand ma duc sa ma ocup de cel care plange, nu reusesc sa o fac cu tandrete. Ma controlez sa nu-l fac «sa plateasca». Ma multumesc sa execut gesturile corecte de ingrijire a copilului, dar nu ma joc si nu zambesc decat foarte putin. Am chef mai degraba sa-i spun cat de greu imi este sa ma ridic de pe canapea, cand nu visez decat sa dorm un pic. As vrea sa-i explic ca ar trebui sa-si menajeze mama, care si-a atins limitele.»
Stefanie vorbeste pentru toate mamele lumii, indiferent de varsta, origine, cultura ... vorbeste despre «burn-out»-ul mamelor, un amestec de oboseala, izolare, lipsa de recunostinta, lipsa de validare. De unde vulnerabilitate emotionala maxima, labilitate emotionala, pierderea controlului, sentimentul de « mama monstru », senzatia ca nu mai exista scapare, chiar gandurile negre.
Marturia lui Stephanie ne ajuta o data in plus sa intelegem faptul ca epuizarea mamelor:
Sunt in asentimentul autoarei , care dedica cartea tuturor celor care ar trebui sa stie, sa inteleaga, sa fie acolo ...
«Mamelor
"Incet, incet, imi piere tot cheful: sa vorbesc, sa ma misc, sa ma ocup de sotul meu, de copiii mei, de casa mea….Cel mai greu imi este sa incep ziua. Ma trezesc deja inghitita de angoasa. Nu mai am forta de a merge mai departe. Nu mai vreau aceste constrangeri orare, acest zgomot, aceste confruntari, aceste gesturi repetate de sute de ori. Nu mai vreau nici sa-mi vad copiii. Nu mai vreau sa dau nimic: nici timp, nici cuvinte. Vreau sa fiu singura, in liniste… »
Marturia sincera, curajoasa, onesta a unei mame (Stephanie Allenou), si a parcursului ei de la fericire la epuizare.
O mama care ne poveste despre izolarea sa, despre sentimentele sale de inadecvare, de rusine, de culpabilitate, despre dubiile ei, intrebarile si temerile sale, despre momentele de pierdere a
controlului, despre violenta resimtita in contactul zilnic cu copiii sai, despre viata sa cotidiana, devenita insuportabila. O mama care dorea sa faca totul pentru copiii sai, sa raspunda mereu cat mai repede nevoilor acestora, uitandu-se pe sine pana la abandon, pana la pierderea identitatii de sine.
Cu sensibilitate si inteligenta, autoarea face o confesiune a detresei sale profunde, denuntand in acelasi timp ipocrizia societatii contemporane care idolatrizeaza maternitatea, uitand cu desavarsire de femeie.
Autoarea vorbeste cititoarelor sale despre necesitatea de a vorbi, de a marturisi despre experientele si trairile mamelor, de la epuizarea fizica pana la cea psihica, pentru a putea pune capat izolarii acestora.
«Aceasta lipsa de odihna ma apasa atat de tare, ca sunt exasperata. Ii urasc pentru ca nu ma lasa niciodata sa ma odihnesc. In consecinta, cand ma duc sa ma ocup de cel care plange, nu reusesc sa o fac cu tandrete. Ma controlez sa nu-l fac «sa plateasca». Ma multumesc sa execut gesturile corecte de ingrijire a copilului, dar nu ma joc si nu zambesc decat foarte putin. Am chef mai degraba sa-i spun cat de greu imi este sa ma ridic de pe canapea, cand nu visez decat sa dorm un pic. As vrea sa-i explic ca ar trebui sa-si menajeze mama, care si-a atins limitele.»
Stefanie vorbeste pentru toate mamele lumii, indiferent de varsta, origine, cultura ... vorbeste despre «burn-out»-ul mamelor, un amestec de oboseala, izolare, lipsa de recunostinta, lipsa de validare. De unde vulnerabilitate emotionala maxima, labilitate emotionala, pierderea controlului, sentimentul de « mama monstru », senzatia ca nu mai exista scapare, chiar gandurile negre.
Marturia lui Stephanie ne ajuta o data in plus sa intelegem faptul ca epuizarea mamelor:
Sunt in asentimentul autoarei , care dedica cartea tuturor celor care ar trebui sa stie, sa inteleaga, sa fie acolo ...
«Mamelor
MIHAELA DUMITRU